Blue nights

A doua carte pe care o citesc de Joan Didion vine ca o continuare fireasca a Anului gandirii magice. Blue nights este dedicata fiicei autoarei, Quintana, care a murit in momentul publicarii cartii The year of magical thinking, la randul sau dedicata mortii sotului scriitoarei, John Gregory Dunne.

Spre deosebire de Anul gandirii magice care a fost scrisa la 'cald', intr-un laborator al sublimarii emotiei provocate de moartea brutala a sotului si suferinta trenanta a fiicei in proza si memorialistica, aceasta noua marturie a fost scrisa la distanta. Pe tot parcursul lecturii m-a urmarit ideea (preconceptia, poate) ca Blue nights reprezinta mai degraba o datorie, o reparatie morala pe care autoarea o are de facut fata de fiica sa. Asta poate numai pentru ca am aflat acest mic detaliu biografic: la cateva zile dupa ce Joan Didion a terminat cartea, in august 2005,  Quintana a murit intr-un spital din New York. Intrebata daca isi va schimba finalul, scriitoarea a raspuns "Cartea e terminata".

In timp ce Anul gandirii magice trepideaza continuu de o emotie innabusita atent prin ratiune, Blue nights este plina de evocari si de reinterpretari ale evocarilor, uneori aflate in cautarea emotiei. In timp ce Anul... debordeaza de prezenta sotului dar si a fiicei, Noptile... se remarca adesea prin absenta lor. 

Cu toate acestea, inchizand cartea, in afara de micul paragraf despre care am scris aici, am ramas cu doua notiuni care ma urmaresc: imbatranirea si adoptia.


Joan Didion imbatranea in timp ce scria aceasta carte. Imbatranea fizic (corpul i-a cerut de mai multe ori drepturile - printr-o sincopa, prin dureri, prin diminuarea mobilitatii - nimic drastic insa mici detalii care se insinuau hotarit) dar si psihologic (frica, dezorientarea si iar frica). Si toate acestea nu au trec neobservate. Didion a notat si a analizat toate aceste vulnerabilitati nou dobandite.


"Et si cette soudaine incapacité à convoquer le mot juste, la pensée exacte, le lien qui permet aux mots de faire sens, le rhytme, la musique elle-même -
Et si cette soudaine incapacité était desormais systémique?
Et si je n'étais plus jamais capable de trouver les mots qui fonctionnent?"

"Quand on nous pose cette question (n.m. de l'age), nous sommes toujours desarçonnés par son innocence, humiliés en quelque sorte par le ton résonnant et cristallin sur lequel elle nous est posée. Ce qui nous humilie est ceci: la réponse que nous donnons, elle, n'est jamais inocente. La réponse que nous donnons est confuse, évasive, voir coupable."

"L'idée qu'avoir sixante-quinze ans puisse se manifester sous la forme d'une altération radicale de la situation, d'un "cela" très différent, ne m'est que tout récemment venue à l'esprit"

In ceea ce priveste adoptia, probabil ca aici se gasesc pasajele cele mai emotionante din carte. Quintana este adoptata pe cand autoarea avea cam 32 de ani. Este luata direct de la maternitate, fara ca fetita, remarcabil de frumoasa, sa vina in contact cu mama sa naturala. Momentul adoptiei este descris cu precizie: in timp ce Joan Didion facea dus, telefonul suna, John Dunne raspunde si medicul ii anunta ca un posibil copil ii asteapta la maternitate. Conditionalitatea acestei situatii, relatata de catre parintii adoptivi Quintanei de indata ce aceasta a pus intrebari, conform tuturor recomandarilor psihologilor, o angoaseaza si o deprima pe fiica infiata: dar daca n-ati fi auzit telefonul? dar daca n-ati fi fost acasa? ce s-ar fi intamplat cu mine? Contactul survenit 32 de ani mai tarziu cu mama naturala in urma initiative unei surori nu este de natura sa linisteasca angoasele Quintanei. Dimpotriva: discrepanta intre familia naturala si cea adoptiva este sesizata mai acerb. Quintana simte nevoia sa se 'ridice' la inaltimea aspteptarilor: incearca sa scrie un roman (ambii parinti adoptivi sunt scriitori). Si ca sa-si linisteasca angoasele, ineaca totul cu bautura.

"Tous les enfants adoptés, m'apprend-on, ont peur d'etre abandonnés par leur parents adoptifs parce qu'ils sont persuadés d'avoir été abandonnés par leur parents biologiques. Ils sont programmés, en raison des circonstances uniques de leur intégration dans la structure familiale, pour voir dans l'abandon leur rôle, leur destin, la fatalité qui les rattrapera à moins qu'ils ne prennent de vitesse."

Lucida dar mai fragila si mai chinuita decat in alte carti, si in Blue nights, Didion rationalizeaza de indata ce rememoreaza. Pentru cei ca si mine care au adorat Anul gandirii magice, Nopti albastre reprezinta continuarea fireasca a lecturii. Nu asigura insa si acelasi nivel al emotiei, chiar daca cititorul beneficiaza de acelasi prag al placerii intelectuale.

Comentarii