Excelenta sau fericire? episodul 2

Kandinsky - Yellow, red, blue

Un profesor pe care il admiram a murit acum cateva zile.

Am aflat asta intr-o dimineata la spital si mi-e greu sa va descriu ce gol am simtit. Intai n-am crezut, am trimis mesaje mai multor prieteni care erau cumva mai aproape de profesorul respectiv si cu totii au confirmat. Alti cativa stiau cat il apreciez asa ca au venit ei catre mine. Mi se intampla, cand operez, sa le povestesc rezidentilor despre el. Le descriu ce fac si cateodata, cand nu e vorba de mentorul meu "en titre", le spun: asta am invatat de la cutare. Cand venea vorba de cercetare si perfectionism, de tinerete si dinamica, mereu faceam referire la el. Preconizam sa petrec o saptamana in centrul sau ca sa vad cum a reusit sa organizeze lucruri care functioneaza atat de bine.

Nu vreau sa dau un nume aici pentru ca l-am dat in alta parte si pentru ca in acest text nu este vorba numai despre un omagiu, asa cum merita pe deplin, ci si despre indoielile pe care disparitia lui le-a semanat in inimile si in creierele noastre ale tuturor.

A fost cel mai tanar in toate functiile - nu stiu daca si in cea de profesor dar cu siguranta in "sef de echipa", in "presedinte de Consiliu National Universitar francez", in cea de leader european si international al patologiei pe care o trata. Era talentat, riguros, constiincions, increzator dar nu arogant, uman cu pacientii, suportiv cu cei in care credea, era extrem de inteligent, o minte vie, critica, prezenta, care ii infricosa pe multi. Era extrem de charismatic si capabil sa tina publicul fara suflare timp de mai bine de o ora, povestind despre temele lui de interes. Era neconventional si vizionar. Si, mai ales, cateodata era emotionant, fara a iesi prea mult din tiparul sau cartezian, stiintific.

Faptul ca in spatele a ceea ce parea un mental de necombatut, solid, asezat, constant, a iesit deodata la iveala atata fragilitate ma tulbura si tulbura, cred, toata comunitatea medicala. Cum imi semnala cineva in alta parte, este de asteptat ca leaderul sa incurajeze, sa ghideze, sa consoleze pe alocuri, sa reorienteze membrii echipei. Dar cine se ocupa de leader cand acesta are dubii sau chiar suferinte? Cine poate sa-l orienteze, sa il consolideze, sa il linisteasca? Nu cunosc situatia personala a persoanei despre care va vorbesc dar si daca raspunsul vostru ar fi in cor "familia", si daca el este partial coerent, nu sunt sigura ca este rezonabil sa punem atata presiune pe cei din "familie", oricum ar fi ea compusa, sa o obligam sa raspunda la toate indoielile noastre, la care uneori nu are alta competenta decat cea emotionala.

Pentru a destabiliza si mai tare aceasta expectatie cvasi-unanima, in ziua decesului am vazut in consultatie un cuplu tanar pentru care ne luptam de mult cu strategii complicate si inovante ca sa ajungem in situatie de rezecabilitate (adica sa putem opera si scoate tot ceea ce este atins de  boala). Acum suntem potential in aceasta situatie si pacientul este gata sa accepte riscuri si beneficii. Ceea ce a venit in mod neasteptat a fost atitudinea sotiei care tot timpul consultatiei nu a facut decat sa isi descurajeze sotul si sa il culpabilizeze pentru boala sa. Nu judec pentru ca sunt eu insami capabila sa gasesc zeci de motive legate de teama de moarte, de negare, de experiente anterioare pentru care ea ar fi jucat aceasta carte. Dar empatia imi spune ca ceea ce simte el este mai complex, mai profund, mai ireversibil in aceasta situatie cheie. Uneori "familia" este depasita si esueaza in a oferi raspunsuri si suport celuilalt. E tragic dar e viata.

Cum imi semnala un prieten pe Facebook la postarea anterioara, fericirea nu este antonimul excelentei, este cateodata chiar rodul ei. Cheia este structura fiecaruia dintre noi. Raspunsul, singurul posibil, e ca trebuie, ca avem nevoie sa ne facem un obicei de igiena din a ne privi in oglinda, din a ne examina de aproape, din a recunoaste ce e bine si ce e rau, ce e functional si ce e perimat ... si mai ales avem nevoie sa cautam ajutor, reparatie, oblojire, atunci cand mecanismele noastre interioare functioneaza imperfect, fara a fi deja demult in pana. Gnoti seauton, gnosce te ipsum - parca toate raspunsurile au fost demult date.